Lasitate

Noapte, iar mă fascinezi

Dar mi-e frică iar de tine

C-ai să-mi demonstrezi

Ce făptură sunt…

Mă ascund în întuneric noaptea

Iar ziua în mine întuneric

Lunile pline, ziua a șaptea

Mă fac mai puternic

Mi-e frică să recunosc

Cel mai mult mi-e frică de mine

Nu am avut când să mă cunosc

Aud ce oamenii nu ar trebui să audă

Ador lunile pline

Văd umbre, văd o liniște surdă

Ce n-aș da să fie multe lune!

Să-mi trezească alte și alte gânduri nebune

Simt o durere, buzele-s uscate

Mi-e sete de viață vie curgătoare

Simt în adâncul meu o întunecată noapte

În jurul meu e o lume muritoare

Și trăiesc într-o apatică detașare…

Eram gata să fiu ce știam și știu că sunt

Dar m-am speriat așa de mult de un lucru cam mărunt

Am întâlnit de-atâtea ori zgomotul eternității

Dar acel lucru mărunt numit viață, mi-a dat o frică a dreptății…

Când voi fi gata, voi călca fără de greș pe urmele pașilor sorții!